O mitologie a iubirii - pasiune si erotism - Forum
Wednesday, 2016-12-07, 09:38:26
Welcome Visitor | RSS
Riddick Campus
Home
Sign Up
Log In
[ New messages · Members · Forum rules · Search · RSS ]
Page 1 of 11
Forum moderator: yasash 
Forum » Riddick University » History & Culture » O mitologie a iubirii - pasiune si erotism
O mitologie a iubirii - pasiune si erotism
ninnaDate: Wednesday, 2016-10-19, 15:21:57 | Message # 1
Lector
Group: Support
Messages: 411
Awards: 3
Status: Offline
O mitologie a iubirii - pasiune si erotism

Tema iubirii este fãrã îndoialã una dintre cele mai importante ale antichitãţii. Cu excepţia câtorva zeiţe virgine precum Artemis/Diana sau Athena/Minerva, mai toate divinitãţile au parte de aventuri amoroase, care merg de la simpla dorinţã carnalã la pasiunile cele mai devastatoare. Din aceste uniuni se nasc uneori copii cu destine excepţionale. Zeitãţile iubirii încarneazã de fapt tot ce este uman, tensiunea şi intensitatea sentimentalã, atotputernicia patimilor, frãmântãrile emoţionale, constante universale ridicate la nivelul mitic.

Afrodita, stãpâna dorinţelor
Faimosul imn homeric care o elogiazã pe zeiţa greacã a iubirii şi frumuseţii debuteazã cu o invocaţie cãtre muza care sã îi dezvãluie tainele Afroditei, care ”trezeşte dulcea patimã în sufletele zeilor, care supune muritorii, pãsãrile şi toate animalele hrãnite depãmânt şi cer”. Confrom mitului, zeiţa se naşte ca urmare a fecundãrii mãrii de cãtre Uranus, numele sãu fãcând trimitere la spumã (aphros). Zefirul o transportã în Cythera şi Cipru, unde primeşte veşminte preţioase înainte sã ocupe locul cuvenit în Olimp. Afrodita este prin excelenţã prototipul voluptãţii şi seducţiei, totul fiind la ea încãrcat de simbolism erotic: pielea albã, pãrul blond cãzând pe umeri, ochii strãlucitori, formele generoase. Sub paşii sãi se nasc flori şi porumbeii îi alcãtuiesc cortegiul. Poartã în jurul taliei o centurã brodatã care provoacã atracţii de necontrolat. Forţã primordialã a naturii, ea este stãpâna relaţiilor amoroase. Puterea sa ambiguã favorizeazã însã atât mariajul, cât şi adulterul.
În ”Banchetul” sãu, Platon face distincţia între on Afrodita Pandemia, cea popularã, vulgarã, şi Afrodita Urania, cea care implicã o cunoaştere a frumuseţii în sine (asociatã însã şi cu homosexualitatea). În mentalul grec amorul fizic, cu scopul procreaţiei, nu se confundã cu dragostea care poate produce adevãruri eterne. Totuşi, nicio formã de afecţiune nu este condamnatã dacã nu rezultã în obsesii orbitoare. Mitologia abundã în astfel de poveşti tragice. Medeea, incapabilã de a-l reţine pe Iason, îi ucide acestuia copiii. Phaedra, care nu poate obţine iubireaginerelui sãu Hippolyt, provoacã moartea tânãrului. Pasiphae, cuprinsã de o iubire irezistibilã pentru un taur, porunceşte lui Dedalus sã-i fabrice o vaca de lemn în care se ascunde pentru a întreţine relaţii sexuale cu el.
Din legãtura monstruoasã ia naştere Minotaurul. Contrar voinţei sale, Afrodita îl ia de soţ pe Hefaistos, zeul focului, care nu o poate satisface pe zeiţã, drept pentru care aceasta are o relaţie cu Ares. Soţul încornorat însã fãureşte o plasã cu ochiuri invizibile, care cade peste patul amanţilor, dezvãluind aventura întregului Olimp. Amorul celor doi produce cinci copii simbolizând fortele antagonice ale iubirii: Harmonia, Phobos (teama), Deimos (groaza), Eros şi Anteros (amorul şi amorul contrariu). Dar şi Hermes are un copil cu ea, Hermafrodit, iar Helios concepe cu ea pe Rhodos. Cel mai monstruos copil al zeiţei este cel cu Dionysos, Priape, zeul cu penisul mereu în erecţie.  În douã rânduri Afrodita cade pradã pasiunilor pãmântene, o datã pentru Adonis şi o datã pentru Anchise, cu care îl va avea pe Eneas. Afrodita este totodatã şi foarte rãzbunãtoare. Pe Aurora, care are o relaţie cu Ares, o blestemã sã nu aibã parte decât de iubiri tragice. Pe cele trei fete ale regelui Cinyras, care instaleazã cultul sãu în Cipru, le condamnã din cauza frumuseţii lor sã se prostitueze. Populaţia femininã din Lemos este şi ea afurisitã cu un miros groaznic al gurii din cauza refuzului de a o adora.

 În general în mitologia greacã pasiunea sfârşeşte în distrugere şi tragedie, destinul implacabil aneantizându-i pe amanţi. Poetul Orfeu o pierde de douã ori pe femeia iubitã, Euridice, pe care nu o poate scãpa din infern, dar este salvat sufleteşte de artã şi de talentul sãu care îi ajutã pe Argonauţi în expediţie. La fel de dramaticã este şi povestea dintre Pyrame şi Thisbe, relatatã de Ovidiu în ”Metamorfoze”. Cei doi tineri din Babylon se iubesc, dar familiile lor le pun piedici. Având la dispoziţie doar o fisurã într-un perete pentru a comunica, ei decid sã se întâlneascã aproape de o fântânã. Thisbe, care ajunge primul, se sperie de o leoaicã cu botul însângerat. Ascunzându-se, ea îşi pierde vãlul pe care îl sfâşie leoaica, iar Pyrame crede cã iubita sa este victima, ceea ce îl împinge la o sinucidere care o va atrage şi pe cea a lui Thisbe. Cel mai celebru conflict mitologic cu valenţe amoroase este cauzat de Eris, zeiţa discordiei, la nunta regelui Peleu cu nereida Thetis, care aruncã mãrul pentru cea mai frumoasã. Opţiunea lui Paris, fiul lui Priam, a Afroditei care i-o promite pe Elena, conduce la expediţia contra Troiei.
Locurile de cult dedicate Afroditei sunt destul de numeroase : Cythera, Cipru, Delos, Rhodos, Lesbos, Athena, Sparta, Theba, Mantineea. La Corint şi pe muntele Eryx din Sicilia, zeiţa este veneratã conform ritualului oriental al prostituţiei sacre practicate de hierodule. Zeiţa este şi o sursã inepuizabilã de inspiraţie artisticã. Praxitele realizeazã în 380 BC pentru templul din Cnidos primul nud statuar grecesc. Opera este atât de faimoasã în antichitatea clasicã, încât toţi contemporanii sãi o imitã.

Venus, pierderea virtuţii
Personaj ambivalent al mitologiei romane, Venus simbolizeazã excesul de pasiune, dar în acelaşi timp şi o oarecare toleranţã. nicio sãptãmânã nu poate trece fãrã un gând la zeiţa nesãţioasã, cãci vineri (Dies Veneris) este ziua sa. Echivalenta Afroditei este la origine o divinitate italicã nu foarte importantã, ea protejeazã culturile de legume. Încã dinainte de fondarea Romei ea are un sanctuar despre care se spune cã este fondta de Eneas însuşi. Nu o cheamã încã Venus, ci poartã nume precum Frutti, posibil o alterare etruscã a Afroditei. Începând cu secolul al II-lea BC Venus dobândeşte o autoritate considerabilã in cultele romane. Originile sale se mutã în spuma mãrii, dupã cum reiese şi din sculpturile în ipostaza de Venus anadyomene, adicã ieşind din ape, mai precis, dintr-o cochilie de sidef, dupã cum apare şi la Sandro Botticelli.
Oricum, cert este cã în jurul sãu graviteazã tot câmpul referitor la senzualitate şi cãsãtorie. Un rol important îl are şi prin conştiinţa romanã a descendeţei lui Eneas...Venus este cea care îl ajutã pe erou sã fondeze Roma, ceea ce explicã propaganda imperialã prin acest mit în cadrul dinastiei Iulia-Claudia. Începând cu secolul I BC apar numeroase temple consacrate ei, printre care cel al lui Pompei ridicat dupã victoria sa împotriva lui Mithridate sau cel al lui Caesar din 46 BC. Regãsim la acestea toate simbolisticã asociatã zeiţei: turturele care îi trag carul, rodia, macul, anemona rãsãritã din sângele lui Adonis sau mirtul care îi serveşte drept adãpost. În ceea ce priveşte ceremoniile, nu i se sacrificã decât foarte rar pasãri. Mai toate sãrbãtorile în cinstea ei stau sub semnul plãcerii, plãcere care poate degenera uşor, aşa cum se întâmplã la sãrbãtorile în cinstea lui Adonis.

Existã ceva totalmente incontrolabil la Venus care reprezintã întreaga paletã a legãturilor amoroase, de la cele mai inocente la cele mai bolnãvicioase, de la cele mai timide la cele mai licenţioase. Nu este la întâmplare faptul cã poartã o centurã care închide atracţiile, surâsurile, suspinele...Puterea simbolului este atât de mare încât Iunona se foloseşte de el o datã pentru a-l atrage pe Iupiter. Centura pasiunii îl înlãnţuie pe om, care nu mai poate scãpa din carcera voluptãţii. Venus nu este asadar tocmai zeiţa zâmbetelor, pentru cã pasiunile pe care le provoacã sunt adesea arme ale distrugerii şi rãzbunãrii. Seneca şi Lucretius avertizeazã cã în momentul în care omul se va lãsa în voia voluptãţii, se va lãsa pradã şi durerii. Excesul de pasiune este folosit de gândirea anticã pentru a arãta cã de fapt înţelepciunea constã în bunul control asupra emoţiilor, în protejarea sufletului în faţa intemperiilor iubirii. Dar dincolo de aceste pericole, Venus mai reprezintã şi libertatea şi toleranta în ceea ce priveşte asumarea sexualitãţii, care nu este în niciun fel condamnatã, ci asumatã natural. Este posibil ca şi interdicţiile noastre morale sã le fi provocat râsul anticilor...

Hathor, extazul
Una dintre cele mai vechi divinitãţi egiptene, funcţionând ca mamã a zeilor şi oamenilor, de origine cosmicã, Hathor este şi ea treptat asimilatã Afroditei sub influenţa Ptolemeilor. Împreunã cu Osiris şi Horus, Hathor relevã un aspect fundamental al divinului ca forţã generatorare de viaţã. Egiptenii le-au dedicat, încã de la începuturi, culte forţelor naturale considerate superioare. Mai exact, ce adorã oamenii este viaţa însãşi. Hathor, fiica lui Ra şi soţia celestã a lui Horus, dincolo de asocierea cosmicã, este şi patroana fertilitãţii. Egiptenii o reprezintã ca vacã înstelatã sau femeie cu urechi de vacã, acest animal simbolizând procreaţia. Numele sãu Hout-Hor înseamnã casa lui Horus. Fiinţã ambiguã, se confudã uneori cu Isis, dar cele douã zeite nu sunt douã aspecte complementare ale aceleiaşi divinitãţi. Templul sãu de la Denderah este de altfel un sanctuar dublu unde se regãsesc douã triade divine: Hathor, Horus şi fiica lor, Ihy, iar cealaltã Isis, Osiris şi Horus.

O perioada de 105 zile pe an le este rezervatã zeilor. Calendarul egiptean se divide în trei anotimpuri de câte patru luni, şi anume Akhet, Peret şi Chemou. Fiecare corespunde inundaţiilor, germinaţiei şi culesului. Aceste fenomene naturale sunt în perfecta armonie cu voinţa zeilor, ceremoniile asigurând perpetuarea miturilor fondatoare ale civilizaţiei egiptene. Un moment sacru principal îl constituie inundaţia anunţata de steaua Sirius (Sothis), din jurul zilei de 18 iulie. Steaua dispare de pe cer vreme de 70 de zile, iar când reapare la apusul soarelui magia astralã anunţã inundaţia. În luna Epiphi, a treia de recoltã, Hathor îl viziteazã pe Horus pentru a confirma uniunea. Procesiunea fluvialã a statuii dureazã 15 zile şi se face în vederea sigurãii prosperitaţii. Fecunditatea zeiţei este echivalentã celei a Nilului.
Hathor, fiica lui Ra, apare în formã de leoaicã pentru a-şi rãzbuna pãrintele împotriva cãruia se revoltã omenirea. Ea distruge totul în cale şi este potolitã de zeii Thot şi Shou, transformaţi în maimuţe. Zeiţa se întoarce în Egipt şi se preface în Bastet, cu chipul mai agreabil al pisicii. În prima lunã a inundaţiilor Hathor, conciliantã şi radioasã, apare în extaz divin. Intr-o mare procesiune, preoţii iau statuia zeitei şi o aşeazã într-un naos pe care opt preoţi îl transportã pe terasa templului. Iradierea divinã cu razele soarelui o reanimã pe zeiţã şi îi eficientizeazã prezenţa. Pentru a experimenta extazul, poporul consumã fãrã moderaţie vin. Cãnile sunt depuse ritualic în sarcofage. Sãrbãtoarea beţiei este prin excelenţã un panegiric la adresa lui Hathor, locuitorii bucurându-se pânã la exces de reîntoarcerea stelei. Riturile orgiastice se amplificã pe mãsurã ce apele Nilului cresc ca expresie a regenerãrii pãmântului.
Toatã beţia generalizata este pentru egipteni o asigurare a desfãşurãrii normale a ciclului Nilului, o eternã reîntoarcere valorificatã prin mit. Printre multiplele ipostaze ale zeiţei se numãrã cele de vacã auritã, leoaicã înfuriatã, soţie devotaã sau cel mai adesea pur şi simplu iubire. Mamã divinã, ea este şi protectoarea morţilor cãrora le redã viaţa, pentru cã esenţa erosului este transcenderea limitelor umane.

sursa:
http://www.historia.ro/exclusi....erotism

Added (2016-10-19, 15:21:57)
---------------------------------------------
Mărturii despre sexul cu fiinţe supranaturale: demonii sexuali care au bântuit imaginaţia strămoşilor noştri


Numeroase mărturii despre fiinţe supranaturale care s-au amestecat în viaţa intimă a oamenilor s-au păstrat de-a lungul timpului, iar numele unor astfel de personaje a rămas în folclor.

Cel mai cunoscut personaj din folclorul românesc căruia i se atribuie însuşiri miraculoase şi obiceiul de a se amesteca în viaţa intimă a oamenilor este Zburătorul, o fiinţă fantastică închipuită ca un spirit rău, care chinuieşte noaptea, în somn, fetele nemăritate şi pe cele măritate de curând.

Zburătorul care „chinuie” femeile
Zburătorul este o reprezentare mitică cu chip de om sau de balaur care coboară în zbor noaptea în casele oamenilor unde chinuieşte fetele şi nevestele pricinuindu-le, prin neodihnă, oboseală şi prinfrământare în timpul somnului, vânătăi pe corp, arată Dicţionarul de mitologie românească, publicat de Ion Ghinoiu. „Împins de dorinţa nestăvilită, el intră noaptea pe horn, pe fereastră, pe gaura cheii sau prin crăpătura uşii în camera în care doarme fata, o sărută, o muşcă, o strânge în braţe, o iubeşte. Fata sau femeia îl vede în vis, tresare în somn, slăbeşte văzând cu ochii, este palidă la faţă. În zori, după dezlănţuirea erotică din timpul nopţii, Zburătorul iese pe coş, prefăcându-se în pară de foc şi scântei, uneori trăsneşte şi şuieră. Fata sau femeia cu Zburătorul este recunoscută de cei din jur după înfăţişarea fizică şi, uneori, după comportamentul ciudat din timpul zilei: are vedenii, este tristă şi indispusă, este cuprinsă de fiori şi tremurături, umblă grăbită după cel iubit şi face gesturi amoroase la umbra unor arbori”, scria Ion Ghinoiu.

Succubus şi Incubus
Şi alte popoare au în folclor personaje asemănătoare Zburătorului. Mai multe legende medievale amintesc despre Succubus, un demon feminin suprasexualizat, despre care se spune ca ar fi o apariţie fantomatică trimisă pentru a stârni apetitul sexual al unui bărbat. Fiinţa supranaturală lua forma unei femei frumoase, seduce bărbaţii, în vise, în special călugări, spre a avea apoi relaţii sexuale cu ei, în somn. În scrierile medievale era prezentat ca luând energia din bărbaţi, pentru a se menţine pe sine însăşi, chiar şi până când victima moare. Varianta masculină a demonului, potrivit legendelor, se numea Incubus, nume care înseamnă coşmar. Acesta se furişa în camerele femeilor, în timp ce acestea dormeau şi avea relaţii sexuale cu ele. Scopul demonilor Incubus ar fi fost, susţineau legendele, ca tinerele abuzate să dea naştere altor astfel de fiinţe. Potrivit unor credinţe, legendele ar fi apărut pentru a ascunde agresiunile sexuale la care erau supuse femeile.

Ielele, rusaliile şi sânzienele
Cele mai vechi relatări despre fiinţe supranaturale dornice de aventuri amoroase fac referire la nimfe, considerate duhuri ale naturii, tinere şi frumoase, care locuiau în grote, pe vârfuri de munte, în păduri şi în ape şi făceau parte, de cele mai multe ori, din alaiul unor zei. Cultul semi-zeităţilor a ajuns şi în ţinuturile strămoşilor noştri. În mitologa română roluri asemănătoare le erau date Sânzienelor, Ielelor şi Rusaliilor. Sânzienele sunt, în folclorul românesc, zeiţe fecioare care apar noaptea în cete, de obicei în număr fără soţ, potrivit legendelor. „În noaptea de Sânziene (23-24 iunie), în timp ce umblă pe Pământ sau plutesc prin aer, cântă şi dansează, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, stropesc cu leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi vijelii”, scria profesorul Ion Ghinoiu. La fel ca sânzienele, Ielele sunt fecioare înzestrate cu o forţă mare de seducţie şi cu puteri magice. Se sugerează ca ar fi posibil ca in trecut să fi fost preotesele unei zeităţi dacice. Rusaliile au caracteristici asemănătoare. „Pe unde joacă, pământul rămâne ars şi bătătorit, iarba înnegreşte sau încetează să mai crească. Rusaliile pedepsesc oamenii făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, care dorm noaptea pe sub pomi sau care ies noaptea la fântână să aducă apă prin ridicarea acestora pe sus, în vârtejuri, prin pocire şi sluţite”, afirma autorul Dicţionarului de mitologie română.

Mitologia altor popoare a păstrat personaje cu înfăţişări cu totul exotice.

Trauco
Trauco este un spiriduş amintit în cultura popoarelor din America de Sud, despre care se spune că are puterea de a paraliza femeile, înainte de a le viola. Trauco este descris ca un pitic urât, ce poartă o pălărie şi un costum şi comunică prin mormăieli. El ar fi responsabil, uneori, de graviditatea femeilor singure pentru care devine irezistibil.

Liderc
În folclorul ungar este amintită o creatură numită Liderc, ieşită din primul ou al unei găini negre şi despre care se spune că se poate ascunde în buzunarele oamenilor. Intră în casa victimelor prin gaura cheii şi ia forma unor oameni, deseori a rudelor moarte ale femeilor pe care apoi le violează. Unele victime nu mai sunt lăsate de creatura care s-a ataşat de ele şi poate fi îndepărtată doar prin exorcizare.

Popobawa
Popobawa este, potrivit relatărilor din trecut, un demon cu înfăţişare de liliac şi cu doar un ochi, având un penis imens. Apare în mitologia popoarelor africane şi se spune despre el că hîrţuieşte femei şi bărbaţi. La fel ca alţi demoni, vizitează căminele noaptea, iar adesea sodomizează familii întregi. Victimele sunt atenţionate uneori de Popobawa că acesta s-ar putea întoarce. Apariţiile sale ar fi fost semnalate în secolul XX.

Satyr
În mitologia greacă, satirii, numiţi şi "sileni", sunt demoni ai naturii şi aparţineau cortegiului zeului Dionis. Erau reprezentaţi în mai multe feluri: uneori partea de jos era un cal, iar cea de sus un om. Adeseori, partea de jos era un ţap. În acest caz, satirii aveau şi o coadă lungă, groasă şi stufoasă. Erau închipuiţi dansând pe câmpie, bând împreună cu Dionis şi fugărind tinere, fiinţe umane sau nimfe. Satirii erau cunoscuţi penru apetitul lor sexual şi pentru plăcerea de a bea vin.

http://adevarul.ro/locale....ssPromo


 
Forum » Riddick University » History & Culture » O mitologie a iubirii - pasiune si erotism
Page 1 of 11
Search:


Copyright MyCorp © 2016